O scrisoare din partea lui Dumnezeu pentru tine

Copilul Meu…
Tu poate încă nu Mă știi, dar Eu te cercetez de aproape și te cunosc; știu când stai jos și când te ridici și de departe îți știu gândurile; cunosc toate căile tale și până și perii de pe cap ți i-am numărat. Ești făcut după chipul Meu. În Mine ai viața, mișcarea și ființa pentru că ești al Meu.
Te cunoșteam dinainte de a te fi născut. Te-am ales mai dinainte. Nu ești o greșeală, pentru că toate zilele tale erau scrise deja în Cartea Mea. Stabilisem precis data nașterii tale, și locul unde vei locui. Ești o făptură așa de minunată pentru că Eu te-am țesut în pântecele mamei tale și te-am ocrotit până în ziua în care te-ai născut.
N-am fost înțeles de cei care nu mă cunosc. Nu sunt departe, nici aprig, ci sunt dragostea deplină. Am o dorință: să-ți arăt dragostea Mea! Și asta pentru simplul motiv că-Mi ești copil și că-ți sunt Tată și-ți pot oferi mai multe decât ar putea face vreun tată pământesc. Pentru că Eu sunt Tatăl perfect.
Fiecare dar bun pe care-l primești vine din mâna Mea, fiindcă Eu îți știu nevoile.
Planul Meu pentru viitorul tău a fost întotdeauna plin de speranță deoarece te iubesc cu o dragoste veșnică.
Gândurile Mele față de tine sunt nepătrunse și mai multe decât nisipul mării.
Mă bucur de tine cu o mare bucurie și nu voi înceta să-ți fac bine pentru că ești comoara Mea.
Vreau să pun în tine întreagă inima Mea și întreg sufletul Meu;
Și vreau să-ți arăt lucruri mari și minunate.
Dacă Mă vei căuta din toată inima, Mă vei găsi.
Fă din Mine desfătarea ta, și-ți voi da tot ce-ți dorește inima pentru că Eu dau după plăcerea Mea și sunt gata să-ți fac mai mult decât poți crede, pentru că Eu sunt cel mai mare sprijinitor. Și, de asemenea, sunt Tatăl care te mângâie în toate necazurile tale. Când inima ți-e frântă, îți sunt aproape ca un păstor ce-și poartă mielul în brațe, așa te port Eu în inima Mea.
Odată îți voi șterge lacrima de la ochi… Voi îndepărta orice durere pe care ai cunoscut-o în lumea aceasta. Eu sunt Tatăl tău și te iubesc cum Îmi iubesc Fiul, pe Isus, pentru că dragostea Mea în Isus a fost arătată. El este întruchiparea ființei Mele și a venit să-ți arate că sunt de partea ta, nu împotriva ta și să-ți spună că nu-ți țin în seamă păcatele. Isus a murit pentru ca tu și cu Mine să fim împăcați. Moartea Lui a fost ultima Mea dovadă de dragoste față de tine. Am dat tot ce am iubit pentru ca tu să-Mi dai dragostea ta. Dacă accepți darul Fiului Meu, Isus, Mă primești pe Mine
Și nimic nu te va despărți de dragostea Mea de acum înainte. Vino acasă și te voi duce prin slava cerurilor, cea mai mare din câte s-au văzut vreodată.
Am fost întotdeauna Tată, și voi fi întotdeauna Tată. Întrebarea e: „Vrei să fii copilul Meu?”

Cu drag,
Tatăl Tău, Dumnezeul Atotputernic

Advertisements

La Calvar

Păcatele mele și ale tale au fost deja purtate de Isus pe CRUCE.Asta înseamnă că am putea să nu le mai avem, însă depinde de ce vom face noi, fiecare, cu ele. Încă sunt peste noi, încă ne aparțin, până în momentul când ni le vom abandona la CRUCE, rugându-L pe Domnul Hristos să ne spele de ele, cu sângele Său.

Vino, acum, să ni le mărturisim, să le abandonăm și să nu mai păcătuim!

Dialog cu Creatorul – autor Mihaela Mănescu

Vorbea-ntr-o zi un spic de grâu cu Creatorul său:
„De ce mă legi, Părinte-atât de strâns în snopul Tău?
Mă doare… Mai slăbește funia cu care mă-nfășori,
Că nu-i niciun pericol între spicele-surori…”

Dar Lucrătorul cel Divin mai aprig le unea.
Și fir cu fir și snop cu snop, într-una aduna.
Cuprins de Gândul Său ceresc, o clipă se opri…
Privind la spicul îndrăzneț, cu dragoste-i șopti:”

De-acolo, din îndepărtări, de unde te-am cules,
Din lanu-amestecat cu mărăcini, Eu te-am ales…
Când te-am cuprins cu Mâna Mea, toți spinii M-au străpuns…
Tu erai mic și slab… Și-n snop, cu grijă te-am ascuns.

De-ai fi căzut prin văi adânci, prin miriștea străină,
Te-ar fi răpit în zori de zi vreo pasăre haină.
Și n-ai mai fi găsit odihnă-n snopul legănat
Cu-atâta dor, cu-atâta drag, la Piept de Împărat.

De-aceea strâng în jurul tău o funie de Har:
Să nu te pierzi de frații tăi pe drumul spre Grânar.
Mai e puțin… Doar câțiva snopi mai am de adunat.
Și-apoi, vei fi de legături si tu eliberat.”

Iar spicul, ascultând uimit pe Blândul Creator,
Zări în Palma Lui Preasfântă rana spinilor…
Și suspinând, strigă: „Părinte…! Cuprinde-mă mai tare!
Să nu mă lași… Să nu Te las, nici când unirea doare…!”

Prezentă, și totuși absentă

Zilnic ne grăbim spre ceva, cineva și în alergarea noastră trecem unii pe lângă alții…
Deseori nu ne vedem, uneori ne izbim unii de alții în graba noastră, poate doar ne vedem, alteori ne mai și vorbim.
Alergarea e istovitoare, dar uneori pornim obosiți de la bun început. Ce ne face să fim atât de cătrăniți?

Deschid acest subiect de discuție care se vrea a fi: „Prezent și totuși absent”

Chiar dacă sunt acasă, sunt mereu în priză. Nu mă relaxez, nu am timp de nimic. Trebuie să fac de toate pentru toți, (și pentru mine) dar nimic pentru mine. Nu, nu m-am contrazis. Tot ce fac pentru familie este foarte bine, dar trebuie, simt nevoia să fac ceva special pentru mine. Nici faptul că scriu două-trei cuvinte pe un amărât de „blog” nu mă ajută. Mă simt frustrată că nu am timp, absolut deloc, să stau pur și simplu. Caut și mă uit pe fugă la un film, și mă mai surprind că mă gândesc la altceva, nu la ce se întâmplă în film și mă întorc de unde-am pierdut…

Pot continua cu o carte pe care o citesc. Dacă-mi cere o concentrare mai mare mă întorc și recitesc de două ori până înțeleg… sau până mă concentrez pe carte și nu la alte gânduri.

Ce să mai spun de rugăciune?… Mă trezesc că gându-mi zboară și aranjează diferite lucruri, pune la cale strategii, se îngrijorează, când de fapt ar trebui să stau de vorbă cu Tata.